România deține 25% din suprafața amenajată pentru piscicultură din Uniunea Europeană — o cifră care ar trebui să facă din țara noastră un lider european al sectorului. Realitatea este cu totul alta. În 2023, producția efectivă din acvacultură a ajuns la doar 6.613 tone, față de 24.300 de tone înregistrate în 1960, potrivit datelor Eurostat. Prăbușirea este dramatică și ilustrează consecințele a trei decenii de dezinteres instituțional față de un sector cu resurse naturale excepționale.

Deficitul comercial al sectorului este la fel de greu de ignorat. România importă anual peste 100.000 de tone de pește și produse din pește, de zece ori mai mult decât exportă, cu importuri care se apropie de 500 de milioane de euro. Producția internă acoperă doar 13% din consumul intern, estimat la circa 122.000 de tone anual — adică aproximativ 6,4 kilograme per locuitor pe an, unul dintre cele mai mici niveluri din UE. Paradoxal, printre speciile importate se numără și crap și păstrăv, specii produse și în România, dar în cantități insuficiente.

Potențialul de revenire există și este susținut de date concrete. România deține rețele hidrografice extinse, Dunărea, Delta și numeroase lacuri de acumulare, iar cercetarea de specialitate de la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Ecologie Acvatică, Pescuit și Acvacultură Galați păstrează o bază genetică valoroasă. Ministerul Agriculturii a semnat în 2024 un memorandum cu China pentru exporturi de produse piscicole, un semnal că există voință politică, deși distanța față de potențialul real rămâne enormă.

Redresarea sectorului cere investiții în modernizarea fermelor, simplificarea autorizațiilor și o politică coerentă de promovare a consumului intern de pește. Fără aceste intervenții, România va continua să importe masiv produse pe care le-ar putea produce în apele proprii.

(Foto: Freepik)