Industria procesării laptelui din România reprezintă un segment cheie al sectorului agroalimentar, asigurând transformarea unei materii prime perisabile într-o gamă variată de produse lactate cu valoare adăugată. Cu toate acestea, performanța procesatorilor locali este influențată puternic de fragmentarea structurală a producției primare, de presiunea prețurilor și de nivelul relativ scăzut al investițiilor în tehnologii moderne în unele zone.

În prezent, România dispune de peste 200 de unități de procesare a laptelui autorizate sanitar-veterinar. Dintre acestea, doar aproximativ 30–40 operează la scară industrială, având capacități de prelucrare de peste 100.000 litri/zi. Celelalte unități sunt fie fabrici mici, fie unități artizanale, care funcționează în special în zone rurale și procesează cantități limitate, în general sub 5.000 litri/zi.

Capacitatea totală de procesare depășește, teoretic, 1,5 milioane de litri/zi, însă utilizarea efectivă a acesteia este sub 60%, din cauza dificultăților de colectare a laptelui crud, în special din fermele mici și gospodăriile individuale. Dispersia geografică a producătorilor, lipsa unor centre locale de colectare și infrastructura rutieră inadecvată în unele regiuni contribuie la această subutilizare.

În ceea ce privește investițiile, marii procesatori au făcut pași importanți în direcția modernizării. Peste 65% dintre fabricile medii și mari sunt deja certificate conform standardelor IFS, ISO 22000 sau HACCP, utilizând linii tehnologice automatizate pentru pasteurizare, omogenizare, fermentare și ambalare. Investițiile s-au concentrat în special în regiuni precum Ardeal, sudul Moldovei și centrul Munteniei, unde infrastructura agricolă este mai consolidată.

Pe lângă cerințele privind siguranța alimentară, presiunea din partea marilor lanțuri de retail și cererea consumatorilor pentru produse mai curate și trasabile determină procesatorii să investească în ambalaje ecologice, etichetare digitalizată și sisteme de monitorizare a trasabilității loturilor. Totodată, digitalizarea proceselor interne – de la recepția laptelui până la gestiunea stocurilor – a devenit o necesitate pentru fabricile care doresc eficiență și scalabilitate.

În schimb, fabricile mici și mijlocii se confruntă cu constrângeri majore în accesarea de finanțare, în atragerea de personal calificat și în respectarea normelor sanitar-veterinare din ce în ce mai stricte. În multe cazuri, investițiile au fost realizate cu sprijinul fondurilor europene (prin PNDR și AFIR), însă sustenabilitatea economică rămâne vulnerabilă în absența unui volum constant de lapte de calitate.

O direcție promițătoare este dezvoltarea de microunități de procesare integrate în ferme sau cooperative, cu focus pe produse artizanale, lapte de nișă (ex. A2, fără lactoză) și distribuție directă către consumatori. De asemenea, politicile publice care încurajează lanțurile scurte de aprovizionare și etichetarea „de origine locală” pot sprijini procesarea descentralizată și dezvoltarea rurală.

În concluzie, sectorul procesării laptelui din România se află la intersecția dintre industrializare accelerată și nevoia de adaptare locală. Capacitatea de a investi în tehnologii, de a asigura conformitatea cu standardele europene și de a crea valoare adăugată în produsul final va determina viitorul competitiv al acestei industrii pe piața națională și în context regional.

(Foto: Freepik)