Agricultura, ca valoare culturală, determină printre altele modul în care oamenii văd lumea, inclusiv cum se leagă lucrurile între văzut și nevăzut, însă, mai ales, ține de prezervarea mediilor tradiționale.

Astfel apare ideea că oamenii interacționează între ei și mediile lor. Ca urmare, cultura modelează și justifică comportamentul, interacțiunile umane și identitatea colectivă, inclusiv cele legate de producția, procesarea, achiziția de alimente, apă și consumul lor.

Deci, agricultura tradițională este o modalitate de conservare culturală, o ancoră importantă într-o situație din ce în ce mai haotică în lumea globalizării și a schimbărilor climatice. Când agricultura tradițională este distrusă, la fel este și cultura și relația oamenilor cu pământul și între ei.

Social, dreptatea este refuzată atunci când agricultura tradiţională şi societăţile care o susțin sunt distruse în numele progresului, se arată în excelenta lucrare cu titlul ”Preservation of Cultures in Traditional Agriculture”, elaborată de Universitatea din Kansas.

Capitalul cultural și agricultura tradițională

Agricultura tradițională a evoluat împreună cu oamenii care o practicau în diferite ecosisteme, contribuind la sănătatea umană în termeni ai hranei și ai dietei. Mâncarea și ceremoniile din jurul alimentelor sunt o parte importantă a agriculturii tradiționale și a bunăstării grupurilor care o practică.

Capitalul cultural leagă ceea ce este văzut și nevăzut. În unele țări, se numește viziune asupra lumii sau Weltanschaung. În America Spaniolă, este cel mai bine denumită ”cosmovta”. Aceasta include simboluri, un sentiment de loc (sau lipsa acestuia), moduri de a cunoaștere, limbaj și istorie, moduri de a acționa între ce este și ce se crede că poate fi schimbat.

O atentă conștientizare a pământului și a caracteristicilor sale (WinklerPrins și Barrera-Bassols, 2014) a făcut parte din cadrul cultural al societăților precoloniale din Mesoamerica (Barrera-Bassols et al., 2016), precum și în alte părți ale lumii. Ritualurile și ceremoniile au onorat Pământul și atenția umană asupra lui (Bolin, 2018).

Dar, colonizarea au separat capitalul cultural de agricultură, separarea oamenilor de pământ și unii de alții. Culturile agricultorilor tradiționali definesc modul în care aceștia relaționează unul cu celălalt, cu ecosistemul, precum și cu ce și cum produc și consumă.

La rândul său, hegemonia este capacitatea unuia grup de a-și impune cultura,  credințele despre ceea ce ar trebui să fie și ce este posibil să se schimbe asupra altora. Astfel, pentru dominanta culturilor, valorile lor întăresc primatul creșterii producției pentru a genera bani, iar alte valori sunt privite ca sentimentalism și blocarea progresului.

Traducerea în lege

Aceste valori hegemonice sunt apoi traduse în legi care privează adesea oamenii de pământul lor (Alden Wiley, 2022). Pentru micii proprietari, în special, capitalul cultural include felul în care sunt clasificate solul și apa, utilizările pentru care sunt considerate cele mai potrivite și lucrurile care trebuie făcute să-și mențină fertilitatea și puritatea, inclusiv terasele, rotațiile de culturi, amendamente ale solului sau, de ce nu, aspecte etnoculturale.

Aspectele culturale ale întreținerii solului și apei erau inseparabile în agricultura și păstoritul tradițional. Unii mici proprietari, adesea membri ai unor etnii specifice, au fost într-un loc timp de sute de ani pentru a dezvolta o cultura a pământului și a apei și modul de utilizare a acestora.

Ei clasifică și protejează solurile și sursele de apă pe baza observației și experienței de generații (Williams, 2015). Alți mici proprietari sunt conduși către terenuri marginale, ca mineri (inclusiv explorarea petrolului), şi agricultura industrială, care îi forţează să plece de pe pământurile lor ancestrale.

În special, pe măsură ce micii proprietari s-au mutat pe terenuri marginale, puțini cred că pot face prea multe pentru a îmbunătăți solul de pe terenul lor nou, adesea degradat. Ar putea căuta să cultive culturi pe care le-au cultivat în mod tradițional, indiferent dacă sunt adaptate la noul ecosistem sau nu.

Riscul noilor setări

Însă, practicile care au funcționat în contextul din care au provenit nu sunt adesea transferabile la noua setare. Ei nu înțeleg hidrologia locală sau variaţiile sezoniere ale precipitaţiilor care sunt diferite de locul în care acestea vin locul în care se cresc sau cultivă plante de interes uman (Rengifo, 2004).

În plus, moștenirea culturală nu este definită și delimitată doar de oameni, ci și de natură și zei. Cultura tradițională servește multiple scopuri în mijloacele de trai umane, servind la reproducere nu numai corpul uman prin producerea de alimente, dar și identitate colectivă în reproducerea spiritualităţii.

Rengifo (2014) a identificat trei aspecte culturale importante al cultivării agricole tradiționale:

1. relația dintre cultivatori și culturile lor este personală,

2. practicile agricole sunt efectuate ca ritualuri și

3. o conversație fină și detaliată cu natura este necesară pentru a întreprinde lucrările agricole la momentul potrivit, într-un timp corespunzător loc și într-un mod adecvat.

Revilla (2016) arată că efectul este mai important decât raționalitatea, sentimentul comunal predomină asupra individualismului, iar oamenii continuă să fie parte din natură, mai degrabă, decât să încerce să-l controleze. De exemplu, în 1990 existau peste 460 de grupuri etnice diferite în America Latină care încă gestionau ecosistemele locale cu tehnologii indigene (Altieri și Hecht, 1990).

Cunoașterea etnoecologică

Elementele de cunoaștere etnoecologică la unele dintre aceste grupuri sunt impresionante. De exemplu, mayașii recunosc aproximativ 908 toxine botanice, iar Huastecos, din Mexic, aproximativ 861 (Toledo, 2022). Aceste cunoștințe indigene au condus la sisteme de management considerate acum durabile și, prin urmare, adecvate pentru a ghida managementul modern al resurselor.

Tradițional durabile, sistemele agricole încă existente includ mici suprafețe dreptunghiulare de teren arabil fertil, pentru a cultiva culturi agricole pe altiplanul andin și în sistemele agroforestiere ale mai multor triburile amazoniene.

Acești mici proprietari de terenuri folosesc un foarte divers și tradițional sistem de management pentru apă, sol, dăunători și vegetație, care includ compostarea, rotațiile, policulturile, agrosilvicultura și sisteme de management al bazinelor hidrografice (Altieri, 1987; Wilken, 1987; Altieri și Masera, 2013).

Intersecții similare de cultură și microecosisteme apar în jurul lumii. De exemplu, în agricultura de oază din Africa de Nord, păstoritul în combinație cu producția intensivă de legume și fructe se realizează numai pe cele mai fertile terenuri (Ilahiane, 2004). Astfel de sisteme culturale și agricole au evoluat în funcţie de condiţiile de mediu care sunt adesea specifice, din punct de vedere etnic şi determinate de noţiunile de comunitate și de schimbare (Ilahiane, 2009).

Diminuarea riscurilor

Majoritatea sistemelor agricole tradiționale caută să minimizeze riscurile, atât pe termen lung, cât și pe termen scurt (Rist și San Martin, 2013). În multe regiuni abrupte, gospodăriile cultivate în mod tradițional la diferite altitudini sunt adaptate la condițiile specifice de sol și climă necesare pentru o producție optimă în timp.

Însă, trecerea la privatizarea terenurilor (de obicei se face prin titularizarea parcelelor de teren învecinate), și a utilajelor mari, au făcut astfel de strategii de protecție a solului dificile din punct de vedere social, dar și mecanic imposibil, întrucât parcelele tradiţionale erau mici şi cultivate intensiv.

Diversificarea și verticalitatea au fost diminuate de proiectele de modernizare. Asemenea practici au fost stigmatizate sau considerate învechite, provocând pierderea de cunoștințe extrem de valoroase necesare pentru păstrarea calității solului.

Diviziunea de gen

Mai mult, diviziunea de gen a muncii este o parte importantă a agricultorilor mici, desi acele tradiții sunt contestate de vreme ce tot mai mulți bărbați migrează pentru a căuta forță de muncă salariată. Tradiţional, bărbații și femeile îndeplinesc sarcini separate în cadrul aceluiași sistem, sugerând că fiecare gen poate aprecia și îmbunătățirea diferitelor aspecte ale calității solului.

Adesea, bărbații din gospodăriile mici sunt responsabili de arat, femeile se ocupă de selecția semințelor, ambele genuri fac plantarea și recoltarea, bărbații efectuează lucrările de teren post-recoltare, iar femeile procesează după recoltare.

În micile ferme din Africa există culturi pentru femei (de obicei pentru consum casnic sau vânzare locală) și pentru bărbați (în general pentru o piață extinsă).

O componentă majoră a capitalului social, care este consolidată de capitalul cultural, este reciprocitatea. În multe comunități, reciprocitatea nu este doar o reciprocitate individuală. Reciprocitatea are diferite forme legate la spațiu, timp, energie și masă.

Există diverse tipuri de reciprocitate de grup sau individuală:

-lucrează pentru un produs,

-lucrează pentru muncă și

-lucrează pentru mâncare și petrecere.

Deși într-o oarecare reciprocitate, este individual la individual, în altele înseamnă că grupul va acționa pentru a susține grupul pe baza angajamentului reciproc sau că individul va da grupului, atunci când este nevoie, înțelegând că vor primi ajutor atunci când au nevoie.

Forma reciprocității în comunitățile țărănești are trei categorii de reciprocitate:

-recoltarea produselor agricole,

-conservarea solului și în ritualuri, festivaluri și

-relații de rudenie.

Alte forme de reciprocitate

O altă formă de reciprocitate împarte munca și uneltele de uz casnic zilnic. Aceasta tinde a fi mai mult reciprocitate individuală, în general între rudele de sânge sau fictive.

Reciprocitatea implică furnizarea unui serviciu în schimbul unui serviciu similar, al unui produs alimentar sau al produsului prin muncă. Toate aceste forme de reciprocitatea depind de capitalul cultural și de modelele tradiționale ale agriculturii.

Momentul de plantare a rotațiilor complexe a fost foarte important în epoca precolonială. Sărbătorile și ritualurile au marcat începutul şi sfârşitul fiecărei etape a ciclului agricol, care au ajutat de asemenea la asigurarea familiei și a muncii.

În unele zone cultivate, acestea au continuat, deși schimbările climatice a redus coincidența lor cu umiditatea adecvată a solului și temperatura lui. După cum arată Bolin (2018), ritualurile de conservare a solului din jur și alte activități agricole, care încă continuă în unele comunități de mici agricultori, sporesc respectul pentru pământ, pentru produsele sale și pentru membrii comunității.

Aceasta derivă din faptul că principiul normativ al agriculturii precoloniale sau antice, nu a fost maximizarea producției, dar managementul, conservarea, si imbunatatirea fertilitatii solurilor pe termen lung, cu relații sociale formate pentru a întâlni colectivul nevoile societăţii în limitele fiecărui ecosistem vernacular, au fost extrem de importante (Rist și San Martin, 2013). Așadar, capitalul social și cultural au fost esențiale pentru agricultura tradițională, pentru ritualurile și ceremoniile care l-au susţinut.

Abilitățile de relaționare

Abilitățile de relație sunt importante pentru construirea capitalului social. Pentru mulți proprietari mici, construirea de relații cu vecinii este o parte a capitalului lor cultural. Ea implică încredere reciprocă, prin faptul că micii proprietari știu că pot conta pe vecini atunci când este nevoie de acțiuni reciproce.

Reciprocitatea este o parte critică a acestui lucru, în unele comunități de mici proprietari, participarea în grup la activitatea colectivă pentru comunitate, inclusiv construirea de drumuri și terase pentru a preveni eroziunea solului, este esențială pentru fiecare mic proprietar care contribuie la menținerea unui colectiv bun.

Încrederea reciprocă se stabilește atunci când instituții diferite, dar și indivizii, pot să dea și să primească. Când încrederea este reciprocă, iar lucrul în grupuri există, o identitate colectivă apare și acea identitate colectivă poate fi încorporată pământului.

Cooperarea comunală este necesară pentru conservarea și reconstrucția solurilor degradate. Construirea pe capitalul social existent este critic, deoarece astfel de eforturi necesită investiții colective considerabile a tuturor capitalelor comunitare.

Punerea capitalului social este necesar nu numai pentru a aduce cunoștințe externe, echipamente și fonduri, dar și pentru a ajuta localnicii să recreeze ceea ce strămoșii au făcut pentru a proteja solul și pentru a oferi continuu mijloace de trai. Or, toate acestea de mai sus, sunt valori ale culturii agricole ale unei comunități, valori care întăresc și comunitățile, dar și agricultura locală. (Foto: Dreamstime)