Perioada de iernare sau de repaus hibernal, care durează între 140 şi 180 de zile, este caracteristică tuturor speciilor agricole care se seamănă toamna cât şi a celor perene.

Trecerea plantelor prin această perioadă este evidenţiată prin două particularităţi distincte: rezistenţa la iernare, dată de capacitatea plantelor de a rezista la totalitatea factorilor nefavorabili din timpul iernii (inclusiv la ger); rezistenţa la ger, dată de capacitatea plantelor de a supravieţui temperaturilor mai scăzute din timpul iernii, afirmă domnul Neculai Dragomir, Doctor în Agronomie, Profesor Universitar la USAMV Timișoara.

Transformări de natură fiziologică

Potrivit domnului Profesor Dragomir, rezistenţa la ger în timpul iernii se realizează în urma trecerii plantelor printr-o perioadă de acomodare la temperaturile mai scăzute, care durează între 4 şi 6 săptămâni, până la sosirea iernii. Această perioadă, denumită şi faza de călire a plantelor, se desfăşoară când temperatura aerului este între 5º şi 1ºC.

În această fază, în plante au loc o serie de transformări de natură fiziologică şi biochimică, în urma cărora se formează şi se acumulează substanţe protectoare, de natură energetică (cum sunt glucidele solubile), care favorizează rezistenţa la ger.

Pe măsură ce temperatura scade sub 0ºC, plantele se deshidratează, adică pierd o parte din apa din celule, evitându-se, astfel, îngheţarea intracelulară a acestora. Aceste substanţe protectoare, numite şi de rezervă, pe care plantele le folosesc în perioada de iernare pentru propria nutriţie, se acumulează în nodurile de bază sau de înfrăţire (porţiunea dintre rădăcină şi tulpină), numite şi colet.

Plantele veșnic verzi trebuie udate regulat, chiar și pe timpul iernii, mai ales în perioadele uscate, fără precipitații. Indiferent cât de frig este afară, trebuie știut că plantele transpiră și pierd apă. În cazul în care procesul de călire nu se desfăşoară în bune condiţii, plantele nu acumulează suficiente substanţe de rezervă, ceea ce duce la scăderea rezistenţei la ger.

Cum afectează condiţiile climatice procesul de călire?

Este o realitate faptul că toate condiţiile climatice înregistrate în anumiţi ani pot influenţa negativ procesul de călire a plantelor, în următoarele situații: dacă în perioada de călire se înregistrează mai multe zile cu lumină, senine, procesele fiziologice şi biochimice se desfăşoară mai intens, se acumulează cantităţi mai mari de zaharuri în plante şi creşte rezistenţa la ger; dacă nebulozitatea ridicată din timpul zilelor duce la formarea de noduri de înfrăţire la suprafaţa solului, care, nefiind protejaţi, vor fi distruşi de temperaturile scăzute din timpul iernii; 

dacă după o toamnă lungă şi caldă apar brusc geruri mari sau când zăpada cade prea devreme şi într-un strat gros, plantele nu mai au timpul necesar pentru acumularea substanţelor de rezervă, fiind astfel grav afectate de gerurile din timpul iernii.

Și, nu în ultimul rând, atunci când toamnele sunt mai calde, când temperaturile sunt mai mari de 5ºC, soiurile sensibile la ger îşi continuă vegetaţia, ceea ce duce la întârzierea desfăşurării procesului de călire şi, în final, la scăderea puternică a rezistenţei la ger.

Factori de condiționare

De modul în care plantele au traversat prima etapă de iniţiere sau de călire, în care şi-au acumulat suficiente substanţe energetice de rezervă, depinde, în continuare, etapa următoare, de repaus hibernal, care cuprinde practic toată perioada de iernare.

Aşa se explică rezistenţa deosebită la ger a unor culturi cerealiere sau de plante furajere care, în condiţiile realizării unei perioade de călire optimă, pot rezista la temperaturi de până la -27ºC, în timp ce plantele necălite pot fi distruse chiar şi la temperaturi de -10ºC.

În timpul perioadei de iernare, rezistenţa la ger a plantelor este condiţionată de o serie de factori naturali,  cum ar fi: pe terenurile neacoperite cu zăpadă, temperatura din sol scade mai puternic, afectând nodurile bazale sau de înfrăţire ale plantelor.

De asemenea, pe solurile îngheţate numai la suprafaţă, rădăcinile plantelor transportă apa şi sărurile minerale din adâncimea solului neîngheţat, spre organele aeriene, favorizând astfel vegetaţia acestora şi scăderea rezistenţei la ger (această situaţie este favorizată când semănatul de toamnă se face mai devreme faţă de perioada optimă recomandată).

În general, stratul de zăpadă are un efect termo-izolator pentru plante, datorită conductibilităţii termice scăzute, mai ales în cazul zăpezii proaspăt căzută şi afânată. În cazul în care stratul de zăpadă este mai gros şi persistă o perioadă lungă de timp, plantele pot suferi datorită lipsei aerului, a insuficienţei luminii şi a creşterii concentraţiei de CO2.

În aceste condiţii, de multe ori plantele sunt atacate de numeroase ciuperci, bacterii şi mucegaiuri, cel mai frecvent fiind mucegaiul de zăpadă (Fusarium nivale), care afectează cerealele păioase şi gramineele perene furajere.

În cazul terenurilor mai joase, unde apa bălteşte şi în timpul iernii (ca urmare a topirii zăpezilor sau a ploilor), în urma scăderii bruşte a temperaturii se formează o crustă de gheaţă care dăunează puternic plantelor. Pe aceste suprafeţe se recomandă drenarea apei prin brazde sau şanţuri.

Creșterea capacității plantelor de rezistență la ger

În practica agricolă, creşterea capacităţii rezistenţei la ger a plantelor şi diminuarea efectelor negative a condiţiilor climatice nefavorabile care apar în perioada de repaus hibernal din timpul iernii, se pot realiza şi prin aplicarea întregului sistem de măsuri tehnologice, specifice fiecărei culture. Astfel, sunt recomandate: 

alegerea unor soiuri cu rezistenţă ridicată la temperaturi scăzute, bine adaptate condiţiilor pedoclimatice ale zonei de cultivare; respectarea perioadelor optime de semănat (semănatul prea devreme duce la o creştere vegetativă puternică şi o călire superficială a plantelor, iar la semănatul foarte târziu, plantele intră în iarnă slab dezvoltate şi nu acumulează suficiente substanţe de rezervă).

Trebuie știut că, între rezistenţa la ger şi adâncimea optimă de semănat există o relaţie directă: soiurile mai rezistente formează, în cazul cerealelor păioase, nodurile de înfrăţire la adâncime mai mare.

Totodată, la culturile agricole slab aprovizionate în elemente fertilizante, scade puternic rezistenţa la ger; această scădere se înregistrează şi la plantele fertilizate, unilateral, numai cu îngrăşăminte cu azot.

Fertilizarea completă (cu îngrăşăminte pe bază de N, P, K) contribuie la creşterea rezistenţei plantelor la iernare, prin favorizarea procesului de călire şi de intrare în repausul hibernal.

Rezistenţa la ger este o însuşire complexă a plantelor, care poate fi potenţată de către fermier prin cunoaşterea factorilor naturali ce influenţează acest proces dar şi prin aplicarea unui sistem optim de tehnologie agricolă.