În anii 90 am făcut presă de investigații la cel mai înalt nivel, la Expres, Tinerama și Evenimentul zilei. Din această calitate, am făcut primele anchete jurnalistice din presa românească despre corupția din lumea bancară, scriind despre afacerea Bankcoop și CreditBank.

Ca urmare, eram oarecum familiarizat cu ce seîntâmplă în high-life-ul financiar al României și, desigur, am fost foarte mirat când am aflat că se desființează Banca Agricolă. Era prima bancă desființată din România și, când am avut ocazia, l-am întrebat pe Eugen Dijmărescu, la vremea aia, Ministru al Economiei, de ce guvernul a luat o asemenea decizie. Mi-a răspuns că nu va fi nicio problemă, pentru că afacerile din agricultură vor fi rezolvate de piața bancară, așa cum rezolvă orice alt domeniu.

Cum a rezolvat-o, am văzut cu toții. Dar, dacă tot am adus vorba, să amintesc că banca asta, așa cum era ea, agricolă, funcționase în perioada antebelică pentru a-i ajuta cu adevărat pe țărani cu credite avantajoase, cu dobânzi foarte mici, acordate pe cel puțin 30 de ani.

Chestia asta cu 30 de ani, era deșteaptă rău, din două motive: O dată, pentru că țăranul putea să-și plătească relativ ușor ratele. A doua, pentru că, fiind întins pe cel puțin 30 de ani, creditul pe termen lung asigura continuitatea activității agricole în cadrul unei familii, nu ca acum, când ăstora tineri, decât să-i trimiți cu vaca ”la normă”, mai bine ți-ar trage două palme peste ochi!

Așadar, în loc să reorganizeze activitatea Băncii Agricole din România, spre interesul țăranului și, mai apoi, a fermierului român, guvernul FSN-ist de atunci a decis desființarea ei. Ce a urmat, știm cu toții: credite dezavantajoase, subfinanțare, rămânere în urmă, bașca șpăgi, comisioane și ”rafinamente” de-astea care țin de lumea creditelor.

În timpul ăsta, când mă uitam la meciurile de la Roland Garos ori la Turul Franței, vedeam reclame cu Credit Agricole. Îmi spuneam: ”Ce bine de francezii ăștia!”. Apoi, banca asta a venit și în România. M-am gândit că asta înseamnă o șansă pentru agricultura românească. N-a fost.

Vina, cred că în primul rând le aparține celor de acolo, a condițiilor oferite la împrumuturi, a neadaptării politicii bancare la realitățile de aici, etc., dar, mai mult ca sigur, o vină ar putea-o avea și legislația din domeniu. Oricum, Credit Agricole pleacă din România, iar buledrele pe care le mai are pe-aici sunt preluate, cu aceeptul Cosiliului Concurenței, de altă bancă.

Dar, ce înseamnă plecarea asta? Doar un simplu eșec de business ori mai are și o altă semnificație? Eu zic că are. Să nu-mi spună mie, cineva, că bancherii francezi nu știu să facă afaceri. Ba știu. Doar că nu prea au cu cine să lucreze, din partea ailaltă, a beneficiarilor.

Oricât s-ar fandosi ei, fermierii români nu dispun de active cu adevărat valoroase, care să îi ajute să lucreze cu creditele, cu rambursările, cu instrumentele bancare care li se pun la dispoziție, asta, pentru că, la nivel de sistem, agricultura românească este subfinanțată, e necapitalizată și, până și cei mai importanți actori din domeniu dispun de capitaluri șubrede, mereu în pericolul de a fi spulberate de vântul unui an secetos.

Concluzia? Cu toate succesele ei, cu toată ponderea pe care o are în PIB, agricultura României rămâne pe mai departe subdezvoltată. Lăsând la o parte chestia banilor, iată cea mai bună dovadă: Ne mândrim că suntem pe locuri fruntașe la producția de grâu, porumb, floarea soarelui, zeze, drede, bârște și drodede, dar chestia asta e datorită unei agriculturi extensive, nu intensive, iar asta mă duce cu gândul la anii 30, nu la secolul XXI.