Repere

216

Elemente de productivitate și profitabilitate ale agriculturii ecologice

autor

infoFERMA.ro

distribuie

Dezvoltarea, răspândirea și adoptarea tehnologiilor agricole durabile pot fi evaluate din perspectivă publică și privată.

Pentru a obține rezultate optime, accentul trebuie pus pe diferite criterii (rentabilitate, eficiență a inputurilor, substituirea factorilor, risc și durabilitate), pentru a evalua impactul tehnologiilor durabile de utilizare a terenului asupra productivității factorilor și a mediului.

O combinație de dependență selectivă de intrări externe, investiții publice bine direcționate, dezvoltare ulterioară a pieței și practici agricole mai bine integrate, oferă un cadru fezabil pentru a garanta o creștere echitabilă și durabilă.

Acestea au fost concluziile studiului cu titlul ”Assessing sustenable technologies in agriculture: Measuring enviromental, economic and asocial impacts”, întocmit de Arie Kuyvenhoven, Ruerd Ruben și Johannes Roseboom, de la Universitatea din Helsinki. Cum, în România, mai aes marii fermieri pun accentul pe profitabilitate, așa cum e și normal, în această ediție vă prezentăm extrasele care au relevanță în această direcție.

Beneficii pentru mediu

În ultimele decenii, părți mari ale lumii au asistat la o creștere fără precedent a producției de alimente. Datorită dezvoltării tehnologiilor Revoluției Verzi și a adoptării masive a soiurilor cu randament ridicat în alimentele de bază de către, de exemplu, fermierii asiatici, foametea din acea regiune a fost evitată, foamea și malnutriția sunt în scădere și multe țări sunt practic autosuficiente.

Beneficiile pentru mediu sunt importante și ele: creșterile susținute ale randamentelor au împiedicat supraexploatarea terenurilor marginale și au încetinit ritmul defrișărilor. Cu toate acestea, rămân câteva preocupări. Noile tehnologii agricole nu au succes peste tot. În plus, din păcate, creșterea randamentului în sistemele cu intrare externă ridicată încetinește.

Au apărut probleme grave de mediu și constrângerile atât ale terenului, cât și ale apei, limitează extinderea în continuare a agriculturii irigate. Ca rezultat, mai multe zone cu potențial ridicat prezintă randamente marginale în scădere, de intensificare suplimentară care, în multe cazuri, se compară nefavorabil cu potențialele reveniri ale dezvoltării unui teren mai fragil (Hazell și Fan, 2000).

O provocare majoră pentru următoarele decenii este dezvoltarea de tehnologii și practici care să permită continuarea creșterii agricole pentru a se potrivi cu cererea tot mai mare de alimente și furaje. Pentru a reduce sărăcia și foametea din mediul rural, procesul de creștere agricolă trebuie să fie echitabil și să fie conceput astfel încât să se mențină baza resurselor naturale și să fie controlată poluarea.

Hazell și Lutz (2008), arată că acest tip de dezvoltare agricolă are o bază largă, este orientată spre piață, este participativă și descentralizată și este condusă de noi abordări ale inovației agricole care sporesc productivitatea factorilor și conservă baza resurselor.

Pentru a reduce dependența excesivă de intrările externe, există un interes crescând pentru abordările agroecologice care se concentrează pe condițiile favorabile de creștere pentru plante și animale ca parte a unui ecosistem mai mare (Altieri, 2015).

Aspectele majore ale acestui ultim sistem includ diversificarea activităților, interacțiunea dintre culturi, activități de creștere a animalelor și silvicultură, controlul biologic al dăunătorilor și bolilor și controlul eroziunii solului și al epuizării nutrienților.

Beneficiile sistemelor alternative

Beneficiile sistemelor alternative se măsoară mai ales în termeni biofizici (materie organică a solului, randamente fizice). Se acordă mult mai puțină atenție implicațiilor asupra bunăstării, în ceea ce privește veniturile gospodăriilor agricole, consumul și utilizarea forței de muncă.

De aceea, se propune conceptul de Intensificare Agricolă Durabilă (SAI) pentru a asigura protecția bazei de resurse naturale, pentru a proteja echilibrul nutrienților din sol și productivitatea terenurilor, precum și a asigura combinații eficiente de factori de producție care îmbunătățesc veniturile gospodăriilor agricole, inclusiv revenirea la muncă.

Deoarece este posibil să apară compromisuri între criteriile agroecologice și de bunăstare, trebuie să ne concentrăm atenția asupra tehnologiilor ”win-win”, care permit o îmbunătățire simultană a ambelor scoruri.

Totuși, astfel de îmbunătățiri nu vor fi împărtășite în mod egal de toate gospodăriile agricole. Gospodăriile au acces diferit la resurse, piețe, cunoștințe și informații, iar adoptarea diferențială a tehnologiei poate fi o sursă de preocupare economică și socială.

Deoarece dovezile empirice privind sistemele agricole durabile sunt încă limitate și deseori incomplete, ne limităm la evaluarea ”ex-ante” și la posibilele implicații politice ale noilor abordări ISA. După câteva observații generale privind creșterea productivității în agricultură și utilizarea durabilă a terenurilor, sunt propuse cinci criterii de evaluare a sistemelor ISA și posibila lor adoptare.

Creșterea productivității

Agricultura joacă un rol interesant și aparent paradoxal în procesul de dezvoltare a societății. La niveluri scăzute ale venitului pe cap de locuitor, este necesară o creștere rapidă a productivității pentru a îmbunătăți veniturile rurale și pentru a menține aprovizionarea cu alimente pentru populația urbană, aprovizionarea cu materii prime pentru dezvoltarea industrială din urmă și producția de recolte pentru câștigurile și impozitele din export.

Aceste contribuții ale agriculturii la dezvoltarea economică necesită un cadru de politici specific definit, care oferă stimulente adecvate fermierilor pentru a îmbunătăți productivitatea într-o manieră durabilă, reducând în același timp cererea din trecut a cheltuielilor publice.

Cu niveluri mai mari de venituri, reflectând o productivitate îmbunătățită a factorilor, cheltuielile de consum se deplasează din ce în ce mai mult către produse nealimentare.

În timp ce creșterea productivității în agricultură rămâne substanțială, rata de extindere a producției agricole este de obicei mai mică decât pentru majoritatea celorlalte activități economice. Drept urmare, importanța agriculturii în macroeconomie scade statistic, iar acest proces este accelerat de adoptarea rapidă a unor tehnologii mai productive.

Însuși faptul că creșterea productivității în agricultură și scăderea sa relativă în dimensiune au loc simultan, s-a dovedit adesea o sursă de confuzie pentru factorii de decizie politică.

Răspunsul la ofertă

Analiza răspunsului sectorului agricol la măsurile politice (în special prețurile relative pentru intrările și ieșirile agricole, politica comercială și a cursului de schimb, disponibilitatea bunurilor și serviciilor publice și accesul la piețe și informații), se bazează în mare parte pe analiza răspunsului la ofertă.

Răspunsul la aprovizionare poate lua forma extinderii suprafeței, schimbării tehnologiei sau substituției în alegerea culturilor, fiecare având consecințe destul de diferite pentru alocarea resurselor și pentru mediu. Răspunsurile vor varia în funcție de diferitele tipuri de gospodării rurale (adică dependente de resursele și atitudinile lor de risc) și pot fi întârziate ca urmare a diferențelor de așteptări și a costurilor de ajustare.

Variabilitatea gospodăriilor, în special în ceea ce privește accesul la piețe, cunoștințe și informații, este, prin urmare, o sursă importantă de adoptare a tehnologiei diferențiale și de oportunități divergente de câștig de venituri.

Utilizarea durabilă a terenurilor

Studiile empirice privind impactul politicilor agricole și ajustarea structurală asupra durabilității utilizării terenurilor nu sunt concludente. Unii autori susțin că reformele prețurilor vor încuraja epuizarea solului, în timp ce alții susțin un efect pozitiv asupra investițiilor fermierilor în activități de conservare a solului (Barrett, 2011, oferă un rezumat al argumentelor).

Aceste opinii diferite cu privire la relația dintre prețuri și degradarea solului provin din diferențe în ceea ce privește specificarea ratelor de actualizare și aversiunea relativă la risc.

Mai mult, imperfecțiunile pieței pot împiedica transmiterea unor prețuri mai mari la producție, către nivelul gospodăriilor agricole. Pentru o analiză cuprinzătoare a impactului modificărilor prețurilor relative asupra alocării resurselor agricole, se pot distinge patru reacții de răspuns potențiale diferite:

-(i) extinderea zonei (extindere);

-(ii) creșterea utilizării intrărilor (intensificare);

-(iii) schimbări tehnologice (substituție de intrare); și

-(iv) ajustarea alegerii culturilor (înlocuirea producției).

Ar trebui făcută o distincție între ajustarea costurilor recurente (investiții care sporesc productivitatea), și investițiile în active fixe, pentru a preveni deteriorarea solului. Reacțiile de răspuns la aprovizionare la schimbarea prețurilor relative sunt de obicei analizate din perspectiva înlocuirii îngrășămintelor pentru disponibilitatea redusă a nutrienților din surse naturale, din cauza pierderii solului.

Politicile agricole

Abordările alternative tratează fertilitatea naturală a solului ca o funcție a investițiilor de capital și/sau de muncă în măsuri de conservare. Ambii factori tind să fie minori.

Practicile de exploatare a solului par a fi un fenomen recurent, iar promovarea utilizării durabile a terenurilor necesită strategii complementare pentru intensificarea selectivă și măsuri de conservare a solului care sporesc productivitatea. Relația dintre politicile agricole, răspunsul aprovizionării fermierilor și implicațiile pentru utilizarea durabilă a terenurilor nu este încă pe deplin înțeleasă.

Când creșterea ofertei agricole provine din extinderea zonei, sunt de așteptat efecte asupra mediului în ceea ce privește defrișările, asupra pășunatul, eroziunea și sedimentarea. Binswanger și colab. (2017), constată că o creștere a prețurilor la producție duce la o creștere corespunzătoare a suprafeței și doar la o mică creștere a randamentelor.

Extinderea suprafeței ar putea fi în concordanță cu utilizarea îmbunătățită a terenului dacă, simultan, apar schimbări în activitățile de recoltare, efectul final fiind dependent de efectele negative ale activităților de recoltare asupra calității resurselor, adică ale solului.

Efectele complementare între utilizarea intrărilor și proprietățile chimice sau fizice ale solului nu sunt în mare parte luate în considerare. Prin urmare, modificările în eficiența intrării (de fertilizare și forță de muncă), legate de conținutul de materie organică din sol sau investițiile în conservarea solului, nu sunt captate în mod adecvat. O analiză suplimentară a acestor probleme necesită un cadru mai detaliat bazat pe legăturile dintre efectele asupra bunăstării și durabilității.

Profitabilitatea

Se poate aștepta ca tehnologiile și practicile agricole durabile să fie adoptate numai atunci când fermierii obțin venituri mai mari și mai stabile și au oportunități de consum. Rentabilitatea presupune atât existența unor piețe de desfacere eficiente, cât și a unor rapoarte favorabile ale prețului producției cu cel al intrărilor.

Distorsiunile pieței sau rețelele de schimb ineficiente reduc stimulentele pentru investiții în activități de conservare a solului. Intensificarea agriculturii poate deveni nedurabilă, atunci când fermierii se mențin la culturile de subzistență și se bazează aproape exclusiv pe resursele disponibile la nivel local (Low, 2013; Lockeretz, 1989).

Spre deosebire de ceea ce se așteaptă adesea, fermierii sunt susceptibili de a aplica intrări care cresc producția și scad durabilitatea, pentru activități de producție orientate comercial (Reardon și colab., 1999; Putterman, 2015). În unele zone, îngrășămintele chimice, reziduurile de recoltă și gunoiul de grajd de la animale tind să fie utilizate pentru culturile care asigură rentabilitate monetară suficientă, pentru a justifica aceste costuri.

În mod similar, acțiunea animalelor și prelucrarea îmbunătățită a solului produc randamente mai mari, atunci când sunt aplicate pe câmpuri mai fertile, unde sunt cultivate culturi comerciale.

Mulcirea reziduurilor de culturi pare a fi profitabilă numai atunci când este combinată cu tracțiunea animalelor pe câmpurile dedicate activităților de cultură intensive, orientate spre piață (Erenstein, 1999). La rândul său, angajamentul fermierilor în schimbul de piață poate fi astfel considerat o condiție necesară pentru o agricultură profitabilă și durabilă.

Angajarea în comerț oferă resurse financiare pentru achiziționarea de intrări și bunuri de consum complementare. Acele gospodării care mențin o poziție netă a cererii pe piața alimentară vor beneficia de prețuri scăzute la mărfuri. Acolo unde accesul la servicii de credit formal este limitat, investițiile pot fi finanțate din venituri obținute din ocuparea forței de muncă (Ruben și van den Berg, 1999).

Dezvoltarea pieței ar putea spori disponibilitatea de a investi, în timp ce implicarea în schimbul pieței îmbunătățește, în general, capacitatea de reacție a fermierilor la stimulentele de preț. Prin urmare, atunci când prevalează eșecurile pieței, reformele politice rămân prima soluție cea mai bună. În absența lor, dependența crescândă de tehnologiile cu intrare externă scăzută tinde să fie rezultatul omniprezent.

aflat

anterior
urmator

read

newsletter1

newsletter2